STEN DARR

ana-maria negrila stelarium

,,Cripta era un spaţiu îngheţat, iar tavanul metalic se desprindea parcă de planul etajului, scurgându-se spre podea într-un con negru, pe care lumina ambientală se aduna şi evolua ca un imens vortex. În vârful conului, se afla un cap enorm, cu ochii larg deschişi. Era cel ce păzea izvorul înţelepciunii, entitatea care-şi aminteşte. Lumea are nevoie de înţelepciune, mai mult decât de adăpost, mâncare şi băutură. Sarcofagele erau aşezate în şiruri ordonate ca razele stelare, conducând spre elementul principal, mausoleul lui Um, decorat cu figuri alegoric

Sten îl ignoră şi se îndreptă spre capătul celui mai îndepărtat şir, acolo unde se odihneau prinţii care nu ajunseseră să domnească. Dinastia dura de peste cinci sute de ani, dar numărul de sarcofage nu era atât de mare cât s-ar fi aşteptat cineva. Unele dintre ele erau mai bogat împodobite decât altele, unele mai purtau dovezi ale dragostei şi tristeţii vechilor regine, altele domneau simple şi solitare. Edrin, cu imensa carte deschisă pe piept, stătea izolat în mijlocul cuburilor metalice. Sten îşi reţinu un tremur şi urcă cele câteva trepte ale postamentului.

Nu poţi scăpa de moarte, nimeni n-a reuşit niciodată, iar oamenii de azi nu vor mai fi peste câţiva ani. Să nu uiţi asta! îi spusese Lumni după dispariţia lui Edrin. Nemurirea ne este în gene, dar cât de puţin pricepuţi suntem s-o aflăm! Nici chiar Cominternul n-a reuşit să izoleze acele gene care ne-ar face să trăim veşnic, aşa că o zi, o lună, un an, un veac – ce importanţă mai au! Toţi ne ducem şi fiecare bătaie a inimii ne apropie de momentul final. Slăbiciunea trupului e şi ea mărturie a fragilităţii vieţii. Ce e trupul, dacă nu o carcasă goală pe care-o lăsăm în urmă? Să nu te întristezi, nu el contează, ci miezul conştiinţei. El trebuie păstrat pentru vecie! Prin înţelepciune îmi voi găsi nemurirea, pentru că nici moartea nu este de temut pentru cel ce-a trăit înţelept!

Sten se feri să privească pe fereastra de sticlă, dincolo de care se ghicea chipul lui Edrin. Orice i-ar fi spus acesta despre moarte şi nemurire, nu putea să nu simtă tristeţe. Era mai presus de el.

Să vezi o lume în  nisip,

Şi raiul într-o floare,

Cu  infinitu-n palma mâinii,

Şi eternitatea într-o boare.

Scoase din buzunar cristalul şi, fără să şovăie, îl aşeză între paginile cărţii, în pătratul gravat cu cercurile intersectate ale lui Etain şi Alignak. Cubul se aprinse şi Sten percepu o vibraţie în aer. În criptă nu se afla nimeni, dar şoaptele porniră deodată să curgă în jurul lui. Nu te teme şi nu pregeta! Putem reuşi! Tremura fără să ştie de ce. Nu se temea într-adevăr; pentru el nu mai conta dacă Minago sau Cedrin aveau să descopere ce făcea, dar pentru Edrin…

Întinse mâna, aproape fără să vrea, şi atinse cu podul palmei radiaţia albă ce se desprindea din cub. Tresări, simţind răceală la început, apoi mai multe înţepături. Braţul începu să-l doară, dar nu se mişcă. Senzaţia crescu în intensitate fără să fie însă insuportabilă. Respiră adânc. Naniţii erau ca nişte ace minuscule ce-i pătrunseră prin piele în fluxul sanguin, deplasându-i-se prin vene, apoi spre inimă, spre plămâni, în artere, ramificându-se spre trunchiul cerebral. Dintr-o dată, totul se termină, iar cubul se dezintegră în scântei reci. Vederea i se tulbură uşor.

Se agăţă de marginea sarcofagului, încercând să-şi regăsească echilibrul. Lumea era mai luminoasă, culorile mai vii, iar mirosurile vagi îl asaltau din toate părţile. Se lăsă cuprins de bucurie, fără să înţeleagă de ce. Totul îl fascina dintr-o dată. Îşi privi mâinile mişcându-se, atinse metalul îngheţat şi zâmbi. Totul era nou. Totul era proaspăt. Îşi întinse membrele numai pentru a percepe tremurul muşchilor şi al tendoanelor. Îi era frig, dar nu-l deranja. Se mişcă atent să nu se dezechilibreze şi se apropie încet de fereastra din capacul sarcofagului. Viaţa e moarte şi moartea este viaţă, un tor al sorţii, pe suprafaţa căruia ne tot învârtim! şopti cu voce schimbată, străină. Se aplecă. Privi cu atenţie faţa palidă, propriul său chip, ce se odihnea pentru vecie, şi surâse fericit pentru prima dată în ultimii ani. Se simţea puternic, se simţea eliberat!  Edrin era… era iar OM!”

Reclame

Propulsat de WordPress.com.

SUS ↑

Creează-ți site-ul web la WordPress.com
Începe
%d blogeri au apreciat asta: