Patru oglinzi ale adevărului (I)

Casa lui făcea parte dintr-un șir construit cu mai mult de o sută de ani înainte, cu aspect de turn, ridicându-se cu două caturi deasupra străzii. La parter, fusese o loggia pe care foștii chiriași o folosiseră ca depozit de textile, apoi, când zona devenise mai puțin atractivă negustorilor, galeria fusese închisă cu uși mari, prinse sub arce, iar spațiul interior rămăsese deschis, urmând să i se dea o altă întrebuințare. Stefano nu făcuse nimic în această privință, pentru că nu era chiriașul principal și nici nu îl interesa zona aceea. Din loggia se ajungea la scara ce ducea la etaj sau în altă încăpere și de acolo în grădină. În partea din spate a casei existau mai multe cămăruțe, unele goale, altele folosite ca loc de depozitare, dar și treptele spre beciul boltit. Stefano își amenajase doar camerele de la primul etaj, construit tot în piatră, și o lăsase în schimb pe Lucieta stăpână pe catul al doilea, din lemn, unde se aflau camerele servitorilor și bucătăria. Pe el nu îl prea interesa ce mânca, atâta timp cât se afla ceva pe masă, iar femeia avea mână liberă să cumpere ce dorea.

Uneori, când nu avea somn, o vedea plecând înainte de răsărit ca să ajungă devreme în piață și să aleagă cele mai proaspete produse. Joia cumpăra carne de la măcelarii din Mercato Vecchio, dar legumele erau cercetate și prilej de ciorovăiala și discuții în doi peri în fiecare dimineață. Lucieta-experta, cea care-i striga pe țărani pe nume, se deosebea atât de mult de cea care devenea în casa lui că nu puteau fi persoane mai diferite. Poate era influența lui și aerul de trufie fatală, așa cum îi spusese cu mult timp în urmă bătrânul Bogdan, care o făceau să amuțească și să se teamă de el.  O auzea traversând loggia de sub camera lui și, dacă deschidea una dintre cele două trape din podea, putem să și vorbească cu ea și să-i dea poruncile pentru ziua aceea. De obicei, nu făcea asta, pentru că ajunsese la vârsta în care zilele erau unele ca altele. Deși camera lui era mare și friguroasă, lăsase jumătatea mai însorită a casei lui Giano, iar el preferase beneficiile aduse de mica baie de alături.

Celălalt servitor, robul Abdul, sau Chele, cum obișnuia să-l strige stăpâna lui, Gemma, dormea într-o altă cămăruță, aproape de dormitorul lui Stefano. După moartea Gemmei, se gândise să-l vândă, pentru că prezența lui în casă era o permanentă rememorare a ce se întâmplase din vina lui, dar, până la urmă, mila față de băiatul de 15 ani, azvârlit de o soartă nefericită într-o lume pe care nu o înțelegea, îl făcuse să amâne atâta timp hotărârea încât, după câțiva ani, devenise clar că robul nu avea să mai plece niciunde. Într-un fel, asta fusese și soarta lui Stefano, băiatul orfan ce desena siluete de animale pe pietrele de hotar, și poate de aceea îl lăsase pe Chele să stea în casa lui și să-l ajute să-și facă meseria de medic. De la moartea lui Miro nu mai luase alt ucenic și nimănui nu i se păruse ciudat. Era conștient că se țesuseră deja povești în jurul dramei sale, dar nu întrebase niciodată ce credeau oamenii și își impusese o tăcere care fusese, desigur, pusă pe seama marii sale dureri. Cu opt ani în urmă, îl eliberase pe Chele, dar acesta nu îl părăsise în ciuda previziunilor sumbre ale lui Pietro, care îi spusese că robul va face la fel ca orice pasăre scăpată din colivie.

În nopțile în care era nevoit să se aventureze afară, trebuia să aibă grijă când urca ultima parte a scării, deoarece scârțâia la fiece pas, fiind construită din lemn și rămășiță a unor vremuri mai periculoase în care familiile se retrăgeau la etajele superioare și tăiau legătura cu parterul pentru a se putea apăra. Nu voia să fie auzit de Lucieta sau de Giano Tani, deși sforăitul acestora ascundea orice alt zgomot, stârnind ecouri pe coridoarele din piatră.

Se opri și acum la piciorul scării și ascultă cu atenție. Sforăitul Lucietei se auzea ca un oftat ușor, în rest nu era niciun zgomot. Mai devreme, căruța gemuse pe drumul pietruit, dar acum și geamătul ei dispăruse împreună cu tropăitul cailor și murmurul vocilor. Putea să meargă să cerceteze cufărul sau să mai amâne, deși știa foarte bine că nu ar fi dormit liniștit în patul lui cu gândul la ce se putea întâmpla. A doua zi, Lucieta avea să umble prin casă și, deși o vedea foarte rar, nu voia să riște să observe ceva. La început o considerase o intrusă, apoi, cu timpul, intervenise și obișnuința, așa că nu ar fi vrut să fie nevoit să-i facă vreun rău. Dacă servitoarea făcuse propriile deducții, nu putea să își dea seama, dar era discretă și eficientă. Nu o plătea decât cu casă și masă, lucruri ridicole în comparație cu timpul pe care i-l dedica și cu adorația cu care îl înconjura. Nu trebuia să uite că Lucieta îi fusese adusă de Pietro și că amândoi fuseseră foarte discreți cu trecutul femeii care putea fi deja considerată bătrână la cei 50 de ani cât mărturisise că are. Totuși, părul complet alb, obrajii căzuți și ridurile adânci din jurul gurii vorbeau despre mai multe ierni decât i se spusese.

Se hotărî brusc și se îndreptă spre scara beciului. Nu putea să mai aștepte. Lumina pâlpâitoare a felinarului dansă pe spătarul elaborat al unui sgabello din nuc, decorat cu o emblema pe care nu reușise să o descifreze. Probabil făcuse parte din încercarea fostului chiriaș de a-și crea o genealogie și identitate falsă. Coborî ținând felinarul într-o mână și cu cealaltă sprijinindu-se de perete. Cu ani în urmă ar fi sărit mai multe trepte de-o dată, acum era mai atent și cântărea lucrurile mai mult –  și nu era acesta tot un semn al vârstei? În timp ce deschidea ușa grea, se gândi că și el se apropia de momentul în care avea să coboare definitiv în lumea întunecată. Totuși, nu arăta deloc vârsta pe care-o avea, iar cum unii păreau consumați la patruzeci de ani, el arăta surprinzător de tânăr la cei șaizeci și opt. Un curent de aer rece îl lovi în față, ștergându-i zâmbetul strâmb. Da, pentru cei ca el nu prea era loc în rai. Raiul și iadul lui fuseseră la suprafața pământului, iar acum, coborând în străfundurile lui, avea să se metamorfozeze din doctorul venețian ce aluneca spre bătrânețe într-o creatură din cele ce se târau printre putregaiuri. Cum era cel din cufăr. Un putregai, chiar dacă nu cel de care se temea el.

Fotografie de Amine M’Siouri pe Pexels.com

Trase ușa după el cu mâna chinuită de durere. Răcoarea din beci nu îl ajuta oasele încercate de vârstă și de lipsurile din tinerețe. Interiorul era liniștit ca o biserică pe timp de noapte, sticlele sclipeau misterios din stelaje, câteva butoaie erau așezate ordonat într-un colț, de cârlige spânzurau bucăți de carne uscată. Doar o mică parte din comoara Lucietei. Se îndreptă spre un dulap împodobit cu ciorchini de struguri și capete de satiri și îl împinse de-o parte. Deschise ușa ascunsă și o trase cu grijă după el. Servitoarea nu ar fi venit noaptea acolo, dar era mai bine să fie prudent. Ajunse într-o anticameră în care nu erau decât niște butoaie goale și un strat de praf, dar trecu repede spre a doua ușă. Nu mai fusese demult pe acolo, pentru că nici cufere nu mai primise. Trase zăvorul și puse felinarul pe masa grosolană din partea dreaptă. În încăpere se mai afla o saltea de paie acoperită cu o pătură ce se destrăma, afundându-se tragic în cadru grosolan de lemn, două scaune fără spătar și un hârdău într-un colț.  Cufărul era pus chiar în mijloc. Pietro nu îl deschisese, așa cum și mărturisise. Stefano oftă. Înainte ar fi scos conținutul, dar acum spusese că nu mai voia să aibă de-a face cu așa ceva, deși nu refuzase să i-l și transporte în casă. Nici să-l aducă acolo.

Cufărul era din lemn lustruit, împodobit doar cu o închizătoare frumoasă. Parcă nu era cel de data trecută, dar poate se înșela, trecuseră câțiva ani. Gemu când se aplecă și se sprijini cu o mână de capac. Scoase un plescăit nemulțumit la gândul că va avea de furcă și că la vârsta lui ar fi trebuit să aibă parte de liniște și de mâncare bună. Din fericire, în ciuda micilor dureri de oase, avea un trup încă puternic. Făcu ochii roată prin încăpere în căutarea uneltelor lui și se liniști când văzu cutia sub masă, așa cum o lăsase ultima oară. Ar fi fost neplăcut să urce și să o caute sau să o ia pe cea pe care-o folosea când vizita bolnavii prin oraș. Cea pe care o ținuse în mâini la ultima moria[1] pe când dorea să moară ca să se termine totul. Totuși, boala îl ocolise, iar el nu îndrăznise să i se substituie chiar dacă nu din vreun sentiment religios – ar fi fost ridicol la oricare dintre meseriile lui să aibă așa ceva – , ci pentru că se temea ca blestemul care-l urmărea în viața asta să nu se ostoiască odată cu moartea lui.

 – Miro, șopti cu ochii ațintiții supra cufărului. Miro cel uimitor!

Cât să fi trecut? Treizeci și opt de ani de când se întorsese prima dată la el, apoi, după încă cincisprezece, venise din nou și iarăși, după încă douăzeci, mai să nu-l mai recunoască, iar când aproape uitase coșmarul care fusese tânărul, înlocuit pe măsură ce treceau anii de alte coșmaruri mai noi, pentru că trecuseră alți optsprezece ani de când nu-și mai făcuse apariția, îi ieșise din nou în cale. La început îl căutase, în ciuda felului în care se despărțiseră ultima oară când Miro del Voglia murise, și luase toate  măsurile omenești posibile ca să îl împiedice să revină. Se hotărâse se rămână la Florența, orașul florilor, apelase la vrăjitori și astrologi, apoi se liniștise, renunțase și începuse o nouă viață la apusul celei ce-i fusese dată. Ce era viața? Ca spuma mării se ducea.

Pricipe, un fulg, o floare,

un chip oacheș sau bălan –

azi e viu și mâine moare

ca zăpada celui an![2].

Când se gândea la Miro, nu își amintea decât străzile din Genova, zâmbetul strălucitor de tânăr de nici 25 de ani, încrezător în forța lui de a cuceri lumea. Stefano avea pe atunci 15 ani, iar forța lui Miro se manifesta în special cu femeile, deși o altă față a ei și cu călătorii ce se avântau imprudenți noaptea pe străzi. Dacă ar fi înțeles asta, ar fi salvat viața singurei ființe pe care o iubise, doar că se lăsase călăuzit doar de aparențe și, așa cum un orb ducea în cârcă un olog, orbirea lui se împletise cu neputința în fața adevărului.

În umbra vieții stătea la pândă moartea. Florentinii știau asta și de aceea își trăiau viața din plin între o pungă de bani și alta. Lucrul cel mai rău ce ți se poate întâmpla este să mori și să ajungi în iad. Dar înaintea ta au murit atâția alții și în iad sunt atâția oameni de omenie[3]. Când era vorba de Florența, Machiavelli avea dreptate fără doar și poate.

Oftă din nou. Se gândi să-l cheme pe Chele să îl ajute, dar renunță; încă nu se simțea în stare să-i explice acestuia ce se întâmplase. Trecuse o viață de om de când Miro dispăruse, optsprezece ani pe care îi simțea nu numai cu mădularele atinse de reumatism, dar și – ar fi putut spune exagerând –, cu toate cele patru umori. La ultimul cufăr la care simțise asta, cu șase ani în urmă, Miro ar fi trebuit să aibă doisprezece ani, dacă întoarcerea lui ar fi respectat modelul de până atunci, iar după calculele lui, acest lucru nu era posibil – niciodată nu-l văzuse atât de devreme, ci doar ca adolescent sau tânăr.

Își puse și cealaltă mână pe cufăr ca și când ar fi putut ghici conținutul numai prin atingerea capacului. Dacă îl întâlnea, avea să-l mai recunoască? Peste mulți ani, deja conștient de celălalt blestem care-l urmărea, avea să vadă portretul unui tânăr cu părul scurt, tăiat cam din topor, ițindu-se ici și colo de sub o pălărie din catifea.  Fața îi era prelungă, cu nas drept și ochi mari, de culoarea teilor în floare, iar obrajii ușor îi erau îmbujorați ca și când privirea severă ar fi ascuns și multă nesiguranță dezvăluită însă de roșeața aceea. Capul și postura dreaptă a spatelui sugerau o mândrie dată de statutul social, dar și de conștiința că avea o putere asupra oamenilor pe care nimeni nu i-o putea nega, iar mâna i se odihnea pe o masă împodobită cu capete de satiri. Aceasta avea să îi amintească de dulapul abandonat în pivniță, cele două fiind atât de asemănătoare de parcă ar fi ieșit din mâinile aceluiași meșter. Uimit în fața portretului, își va spune că era Miro. Nu cel de douăzeci și cinci de ani din Genova, ci cel de cincisprezece care venise la el, pe atunci bărbat de treizeci, și-i ceruse să-l ia ucenic, iar el nu avusese atâta minte să-l refuze. Poate, dacă l-ar fi gonit, ar fi rupt și cercul blestemului sau poate că doar l-ar fi lăsat să se manifeste altfel.

Trebuia să înceapă de undeva. Oricine ar fost cel din cufăr, nu putea să-l lase acolo. Răsuci cheia și deschise capacul. Mirosul îl copleși, opium, dar și altele, iar inima îi bătu ca o prevestire. Sigur că era mai bine dacă prizonierul zăcea fără cunoștință decât dacă se zbătea și risca să moară din cauza panicii, așa cum iar se întâmplase, chiar dacă în pereți fuseseră făcute destule găuri ce lăsau să intre aerul bun și îl îndepărtau pe cel rău.

 Se îndreptă de spate, lău felinarul de pe masă și lumină interiorul. Era un bărbat tânăr cu trăsături regulate, dezvăluindu-se printre umbre. Avea părul încâlcit cu șuvițe grele acoperindu-i ochii închiși. Lumina era slabă, iar memoria nu îl mai ajuta ca pe vremuri. Era el sau nu? Părul părea mai închis decât șatenul de miere al lui Miro, ochii de tei erau ascunși de pleoape roșii, fața era albă și acoperită de sudoare. Avea picioarele legate, iar de la ele pornea o funie care le prindea de mâinile răsucite la spate. Gura îi fusese acoperită, iar Stefano se temu o clipă că se sufocase. Atinse pielea din zona gâtului și simți un freamăt. Nu murise, dar era cuprins de fierbințeală.

Clătină din cap și scoase din buze un sunet nemulțumit.

Prinse felinarul de capac. Îi scoase întâi călușul ca să-l lase să respire în voie. Cârpa îi imprimase o dâră roșie în colțurile gurii ca cicatricea unei răni vindecate de curând. Scoase cuțitul de la brâu, se aplecă și tăie întâi frânghia ce lega mâinile de picioare, apoi și pe celelalte. Spațiul era îngust. Îi trase mâna dreaptă în față, se chinui câtva timp să îl răsucească, astfel încât să îi fie mai ușor să-l ridice. Știa că nu-l putea căra decât târâș. Un corp inert era îngrozitor de greu și ar fi avut nevoie de un ajutor pe care Pietro refuzase să i-l dea. Se opinti și reuși să îl ridice în șezut, sprijinindu-l de latura scurtă a cufărului. Corpul se aplecă în față, iar capul bărbatului se plecă până bărbia îi atinse pieptul. Stefano blestemă printre dinți. Trebuia să aibă grijă cu capul acela, atâția își frânseseră gâtul sau se loviseră pentru că oamenii care voiau să-i ajute nu știau cum să îi care. Se mai opinti o dată, simțind durere în oase și mușchi și îl trase peste margine, apoi îl purtă târâș, cu picioarele lăsând două urme paralele în stratul de praf de pe jos. Reuși cu greu să îl ducă la pat și îl trânti peste saltea, stârnind un mic nor de praf și simțindu-se atât de sfârșit de parcă corpul torturat al aceluia l-ar fi tras și pe el în lumea umbrelor.

Acum bărbatul zăcea pe spate cu picioarele atârnând în afara patului. Stefano nu se simți în stare să îl miște din nou și se opri o clipă să-și tragă sufletul. Putea să facă mai multe? Și pe el îl uimeau uneori accesele de milă, pentru că prizonierii nu erau decât trupuri și  minți ce trebuiau stoarse de informații înainte de a fi depuse în mâna Celui de Sus. Se întoarse la parter și scotoci prin bufet după pâine și apă. Luă și vin, dar nu o cantitate mare, deși alunecarea în uitare ar fi fost o binecuvântare pentru captiv, pe care nu voia însă să i-o ofere. Scotocii prin punga de leacuri și optă pentru un amestec împotriva febrei și un anestezic.

Coborî încărcat de toate acestea și cu un ștergar pus în jurul gâtului. Se chinui să deschidă din nou zăvoarele, atent să nu-i scape pe jos nimic din ce căra. Puse mâncarea și apa pe masă, luă cufărul lui cu instrumente și îl deschise. Mai târziu avea să-l ducă în camera cealaltă, dar deocamdată nu era niciun pericol. Scoase un lighenaș în care turnă apă și vin, urmând sfaturile lui Borgognoni[4] în tratarea rănilor, apoi îmbibă în amestec un colț al ștergarului și se apropie de pat. La lumina felinarului, se apucă să curețe fața prizonierului, îndepărtând murdăria și sângele închegat. Existau o mulțime de tăieturi, zdrelituri, carne zdrobită și o rană ceva mai adâncă la umăr. Dacă ar fi putut să-i examineze produsele corpului, ar fi putut citi în ele și dezechilibrul umorilor care-i adusese starea de pierdere a cunoștinței, dar trebuia să se mulțumească doar cu o privire generală și cu experiența anterioară. Nici nu se mai punea problema să-și verifice almanahul și omul zodiacal, homo signorum, ca să vadă dacă stele erau prielnice tratamentului. Dacă era cu adevărat Miro, ce mai contau stelele? Ce hotărâseră asta la nașterea lui? Miro îi spusese că nu știa unde și când se născuse, ceea ce însemna că era liber să-și construiască propriul destin, să scrie singur în marea carte a vieții? Miro folosise însă spada, pumnalul, trădarea și minciuna ca să scrijelească literele sorții târându-l și pe el pe cărarea întunecată.

Tânărul fusese bătut și se și împotrivise după zdreliturile de pe dosul mâinilor, dar lipsa de cunoștință putea să aibă și altă cauză. Se aplecă spre buzele lui, încercând să simtă mirosul substanțelor care ar fi putut să îl aducă în starea aceea. Cât stătuse în Florența, luase legătura cu un alchimist și cu un magician, regretând totuși că nu reușise să-l cunoască  bine și pe Cosimo Rosselli[5], care-și cheltuise averea și sănătatea ca să obțină piatra filosofală. Aceștia, la fel ca maestrul Ruggiero, îi vorbiseră despre plantele care aduceau somnul de moarte, care calmau, care făceau ca teama în fața morții să dispară ca umbra în miezul zilei. Și la necunoscut se simțea  un amestec aromat, dar era suav, gata să dispară printre alte mirosuri.  

Ar fi putut să-i ia sânge, fiind în afara restricțiilor date de acele dies caniculares[6], și chiar și trase nehotărât cu ochiul la lighenașul din trusa sa, dar hotărî să amâne asta până când pulsul devenea mai puternic, bazându-se mai mult pe experiență și mai puțin pe ce învățase din cărți.

Îl spălă cât de bine se pricepea, ferindu-se să-i privească fața sau să-și amintească cum arăta Miro de fapt. Un tablou, un tânăr prins în timp, o amintire ce prindea în ea zâmbete și gesturi efemere, adorația față de un frate mai mare, față de un protector, furia și neputința în fața trădării, alinarea, sau lipsa ei, date de îndeplinirea răzbunării. Simțise toate acestea de-a lungul vieții, fără să găsească mângâierea indiferent ce alegere făcea. Norocu-i ca vremea, tot omul o știe. Poeții o știau, dar oamenii obișnuiți refuzau să  înțeleagă curgerea vremurilor, prinși fiind în vâltoarea lor.

 Când termină, se opri să se odihnească cu mâinile pe genunchi, cu felinarul pâlpâind ca pieptul unui bolnav în care viața de abia mijea. Trebuia să afle, orice s-ar fi întâmplat. Apucă fața bărbatului și o întoarse spre lumină. Era tânăr, dar asta ghicise mai devreme după pielea netedă și tuleiele de barbă. Somnul scotea la iveală chipul inocent și vulnerabil, abia ieșit din copilărie, dar Miro nu fusese niciodată inocent sau vulnerabil. El fusese cel privind mândru dintr-un tablou, încununat cu frunze de viță și în mână ținând o cupă de vin. Imaginile oamenilor ajungeau să fie mai vii decât oamenii înșiși. Tabloul devenise pe nesimțite Miro, imagine pentru toți Miro care existaseră în viața lui. Și totuși, tânărul adormit semăna atât cu tabloul, cât și cu umbrele din memoria lui. Când își dădu seama de asta, scoase un oftat prelung.


[1] Molimă (it)

[2] Balada domnilor de altădată – Francois Villon (trad. Zoe Verbiceanu)

[3] Niccolo Machiavelli, Mandragola (1518)

[4] Theodoric Borgognoni (1205 – 1296/8) – chirurg Italian, autorul tratatului Cyrurgia.

[5] Cosimo Rosselli (1439-1506) – pictor florentin, cunoscut și pentru pasiunea lui pentru alchimie.

[6] Dies caniculares – perioadă ce ținea de la jumătatea lunii iulie, până la începutul lui septembrie și în care nu se lua sânge.


Unde găsiți cărțile mele:

Crux: cruxed.ro

Elefant: Regatul sufletelor pierdute

Elefant: Ascensiunea stelară

Elefant: Agenții haosului

Elefant: Împăratul ghețurilor

Cărturești: Stelarium și Împăratul ghețurilor

Librărie.net

Cartepedia

Emag

Uzina de carte 

Books-express

Google Play

Alte librării:

Librăria Mihai Eminescu – București

Magazinul Red Goblin – București (Str. Colţei nr. 42)

Bookstory – Cluj Napoca

Book Corner Librarium – Cluj-Napoca (Eroilor 15)

Librăriile Alexandria.



Reclame

2 gânduri despre „Patru oglinzi ale adevărului (I)

Adăugă-le pe ale tale

  1. A republicat asta pe fata noptii și a comentat:
    În umbra vieții stătea la pândă moartea. Florentinii știau asta și de aceea își trăiau viața din plin între o pungă de bani și alta. Lucrul cel mai rău ce ți se poate întâmpla este să mori și să ajungi în iad. Dar înaintea ta au murit atâția alții și în iad sunt atâția oameni de omenie[3]. Când era vorba de Florența, Machiavelli avea dreptate fără doar și poate.

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Propulsat de WordPress.com.

SUS ↑

Creează-ți site-ul web la WordPress.com
Începe
%d blogeri au apreciat asta: