Cântecul zorilor

O tânără recent transformată în vampir este convinsă de către mentorul ei că menirea lor este să îşi vâneze semenii pentru a proteja rasa umană. Numai că, încet-încet, ea începe să realizeze că i se ascunde ceva, ceva legat de cele două creaturi stranii, asemănătoare unor păsări uriaşe, pline de cicatrici, care le veghează crimele… Să fie aceştia îngeri, şi vânătoarea începută să aibă legătură cu o încercare disperată de a găsi izbăvirea?…(Oliviu Crâznic, Vampirismul in literatura româna)

*

Cu patruzeci de ani în urmă, cu puțin înainte de război, stăteam pe-o latură a străzii pe când ceața se desfăcea fâșii-fășii agățată de colțurile caselor. Doar câțiva oameni mergeau grăbiți spre Dudești, era frig și umezeală, o seară ca de toamnă târzie, un septembrie cenușiu și fatal. Cu toții simțeam apăsarea din aer și poate eu mai mult decât ceilalți. Vântul bătea, dar ceața nu dădea semne că s-ar subția; o zi bună de vânat – aș fi zis – dacă mi-ar mai fi păsat de așa ceva. Plimbarea mea se prelungea, dar acesta nu era Bucureștiul pe care-l cunoșteam, orașul ce nu îmbătrânea și nu se schimba. Fusesem, însă, plecată prea mult timp și acum totul se uitase, viețile celor pe care-i cunoscusem cu ani în urmă se curmaseră și doar eu rămăsesem neschimbată ca în anul în care fusesem la un pas de moarte.

De când mă întorsesem în oraș, legăturile mele cu oamenii se subțiaseră în timp, așa cum în acest moment ceața devenea străvezie în lumina galbenă a becurilor. vedeam clar stâlpii de lemn înșirați de-a lungul drumului, metalul argintiu al suporturilor ce susțineau abajururile de sticlă albă ce se aplecau grațios asupra mea. Nu puteam să mă obișnuiesc cu electricitatea și mă mai uitam încă după felinarele cu gaz și după lampagiu.

În apropiere începea o stradă întunecoasă, dar atât de animată noaptea, o zonă de mahala cu grădini și case din chirpici, în contrast cu imobilele de un etaj ale evreilor negustori. Un teren de vânătoare. Nu mă duceam, însă, într-acolo, nu încă! Așteptam ca prada mea să-și părăsească adăpostul și să adulmece pe-afară tot în căutare de hrană. Era de necrezut ce făcea foamea din noi toți, cum ne mâna încoace și încolo prin țară. Dar pe mine nu asta mă îndemna să umblu noaptea prin Dudești… N-ar fi trebuit să mă aflu acolo, și totuși, acolo eram, privind vag împrejur, la oamenii care mă depășeau. Nici unul nu era cel pe care-l căutam, iar orele avansau spre noapte.

Din când în când trecea câte o trăsură, iar roțile îi săltau ușor pe caldarâmul din piatră de râu. Pe capră – birjarii obișnuiți și, foarte rar, câte un muscal îmbrăcat în caftanul verde-oliv și pe cap cu șapcă, amintind de moda lansată de studenții ruși. Cu aceștia din urmă mă obișnuisem atât de mult să-i văd străbătând Bucureștiul, încât nici nu-i mai băgasem în seamă, decât când începuseră să dispară în preajma războiului. Atunci îmi dădusem seama că lumea mea era pe ducă. Dar unde fusesem eu? Ce făcusem în acest timp? Cum de schimbările acestea se petrecuseră lângă mine fără ca eu să le văd și cum le observasem de parcă n-ar fi existat până atunci în jurul meu, ci ar fi apărut în răgazul dintre o seară și o dimineață? Ca și dispariția vechilor muscali, descoperirea aceasta mă tulburase.

cantecul zorilor

Și iată că stăteam în noaptea aceea lângă un alt vestigiu al sfârșitului de secol, lângă două cruci de piatră, aplecate într-o parte și cufundate pe jumătate în pământ. Primăria pusese un gărduleț pentru a le proteja și într-o seară, trecând de el, încercasem să descifrez inscripția de pe cea mai mare dintre ele, fără să reușesc însă, dându-mi seama că uitasem semnificația literelor chirilice pe care, cu ani în urmă, le știusem atât de bine. Asta mă făcuse să mă gândesc că și eu mă schimbasem – chiar dacă nu mi se mai părea posibil – psihic mă împuținasem și regresasem, viitorul mi se dezvăluia mai puțin neted și fără ascunzișuri de parcă aș fi pornit-o deja pe un drum pe care aș fi mers numai pentru a uita tot ce învățasem până acum. Eram oare gata să mă transform până când n-avea să mai rămână nimic din mine? Trebuia, însă, să dispar fără să fac legătura cu realitatea? Un fel de nebunie îmi dădea târcoale de câtva timp și știam că în curând viețile mele paralele aveau să mi se pară ireale. Nu puteam să fac nimic. Poate de aceea mă aflam pe stradă, la ora aceea, pornită după pradă lângă Crucea de Piatră, deși nu foamea mă mâna să umblu prin ceață.

Pe lângă mine treceau femei în balonzaide și bărbați în trenciuri de gabardină gri sau bej. Unii nu mă băgau în seamă, alții mă priveau insistent și asta-mi amintea că încă mai arătam tânără, deși acest lucru n-ar fi trebuit să se mai întâmple de mulți, foarte mulți ani. Nu mă interesau pentru că nici unul nu era cel pe care-l așteptam. Ceasurile ce se pierdeau în van mă întristau cel mai mult: poate n-o să vină nici în seara asta! Nu aveam ce face, îmi strângeam pardesiul și mă mișcam încoace și încolo pe lângă grilajul pus de primărie în jurul crucilor. Plimbarea mea solitară dădea naștere la echivocuri și de câteva ori mă trezisem apucată de braț. Nici unul dintre ei nu era cel așteptat și cuvintele aspre izbucneau de fiecare dată. Totuși nu voiam să renunț.

După un moment de limpezime, ceața se lăsase și mai mult asupra orașului, frigul se ascuțise, oamenii se ascunseseră. Oamenii da – dar ceilalți se aflau prin apropiere pândind, adulmecând văzduhul, chinuindu-se să ghicească dacă era bine să-și părăsească ascunzișul. Auzeam un murmur, un vâjâit, dar nu era vântul, care se oprise, ci gândurile lor ce fluturau deasupra caselor. Știam ce așteptau.

În spatele crucii de piatră, luminile se aprindeau la ferestrele bordelurilor autorizate, târfele cu condicuță, mahalagioaicele cu păr lung și creț se așezau la ușile bordeielor și se uitau de-a lungul uliței după primii clienți. De la cinematograful Rex lumea ieșea de la ultimul spectacol, era deja unsprezece, iar din cârciuma din apropiere se auzeau cântece și chiuituri – un țigan cânta aplecat peste o cobză. Apoi – o muzică veselă, tropăituri, chiuituri și lălăituri. Zgomotul de la „Țăranul cu via lui” mă împiedica să aud și altceva. Am părăsit grilajul și-am luat-o încet spre Vitan. Prin ceață parcă aș fi fost invizibilă. Mă apropiam de școală și de biserica Troița și sentimentul că pornisem deja pe urma prăzii îmi îndepărta melancolia. Fusesem eu altfel decât în acel moment?

Nu. Nu.

Nu-l vedeam încă, dar se apropia dinspre Vitan, dinspre plăcintăria lui Anton. Am grăbit pasul, dar cum și el se mișca repede, distanța dintre noi se micșora.

Apoi a fost lângă mine. Un tânăr modern, cu melonul asortat cu haina și pantofii; în întuneric semăna cu Robert Donat așa cum îl văzusem în Citadela, mi se părea frumos precum erau toți cei ca el, iar noi nu aveam să fim niciodată… Se mișca plin de grație, așa cum oamenii rar reușeau, fiecare gest îi era important și semnificativ, o pantomimă a seducției pe care-o interpreta special pentru mine. Când s-a oprit, mi-a zâmbit și a murmurat ceva. M-am uitat la el și sub privirile mele a oftat și mâna pe care-o întinsese spre mine i-a căzut pe lângă corp.

Mă fixa cu expresia vagă a unui consumator de droguri și surâdea, buzele dezvăluindu-i dinții mărunți și ascuțiți. Dar, așa cum stătea, își ținea capul aplecat ușor pe-un umăr de parcă am fi schimbat rolurile și el mi s-ar fi oferit să mă înfrupt. Eram fascinați unul de altul, deși pe mine numai frumusețea lui mă făcea să șovăi, să mai amân deznodământul, să mă bucur de spectacol, de acea aparență de tinerețe neprihănită și veșnică, dar prinsă în timpul ei și atât de fragilă.

Eram amândoi două statui în nemișcare ce nu puteau să dureze decât până avea să răsară soarele. Eternitatea romanticilor cuprinsă în câteva ore! Era ironie? De ce nu? Tenebrosul contemplat sub strălucirea luminii electrice nu își pierdea din fascinație. Modernitatea nu reușise să pătrundă în zona particulară a temerilor nocturne. Mă temusem degeaba că n-o să mai pot să găsesc sentimentul care mă mâna spre ei, că mediul, atât de schimbat, avea să acționeze ca o frână, că n-o să-i mai văd așa cum erau, ci doar ca pe niște oameni, neobișnuiți, dar totuși oameni. Ceața mă ajuta, însă, la fel și haloul becurilor. Toate acestea creau atmosfera, care-mi permitea să mă las mânată de instinct.

Până atunci nu-mi fusese foame, dar vederea lui îmi trezise pofta de sânge. L-am luat de braț și l-am tras după mine spre curtea bisericii. Nu era nimeni acolo. Nu avea cum să fie. M-a urmat, precum mă urmaseră atâția înaintea lui, plin de încredere, înșelat de acea chimie a trupului care-i spunea să nu se teamă de mine. De altfel, nici eu nu mă gândeam că va trebui să-l omor mai târziu, în acel moment nu doream decât să fiu lângă el, în plimbarea aceea nocturnă. Era un sentiment ciudat de comuniune, dar asta nu însemna nimic.

Intimitatea mea cu demonii nu mă îngrijora, poate n-aș fi reușit să-i am drept victime dacă nu aș fi ținut într-un fel la ei. Acum mergeam pe stradă spre locul pe care mi-l alesesem drept refugiu și mă gândeam cât de rece îi era mâna pe care o strângeam, semn că nu mâncase nimic în ultima vreme. Fața îi era albă, strălucitoare în semiîntunericul străzii, ochii, larg deschiși, nemișcați. arăta ca statuile colorate din bisericile catolice. Fără viață, deși cu aparența ei.

Cartea se găsește Aici

Reclame

9 gânduri despre „Cântecul zorilor

Adăugă-le pe ale tale

      1. Cu multă plăcere. În 14-15 aprilie va avea loc în București târgul de SF/F Final Frontier, la care sunt invitat special și în cadrul căruia voi lansa și ultimul volum al Seriei Stelarium. Voi posta mai multe amănunte atât pe blog, cât și pe pagina de Facebook.

        Apreciat de 1 persoană

  1. A republicat asta pe fata noptii și a comentat:
    „Până atunci nu-mi fusese foame, dar vederea lui îmi trezise pofta de sânge. L-am luat de braț și l-am tras după mine spre curtea bisericii. Nu era nimeni acolo. Nu avea cum să fie. M-a urmat, precum mă urmaseră atâția înaintea lui, plin de încredere, înșelat de acea chimie a trupului care-i spunea să nu se teamă de mine. De altfel, nici eu nu mă gândeam că va trebui să-l omor mai târziu, în acel moment nu doream decât să fiu lângă el, în plimbarea aceea nocturnă. Era un sentiment ciudat de comuniune, dar asta nu însemna nimic.”

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Propulsat de WordPress.com.

SUS ↑

Creează-ți site-ul web la WordPress.com
Începe
%d blogeri au apreciat asta: