Maeștrii umbrelor – încercând latura fantasy…

 

Tânărul rămase în așteptare, privind obosit podul ce cobora încet. Fusese de pază pe zidurile castelului, noaptea și-o petrecuse încercând să stea nemișcat și să moțăie în cămașa de zale, sprijinit în coada lungă a hatonului și suspinând după o baie și ceva răcoare. În Orrenburg, aerul nu era respirabil nici măcar noaptea. Avea însă să se ducă acasă, și până pe seară era liber să facă ce poftea, nu că ar mai fi poftit mare lucru. Avea să doarmă, apoi să mănânce ceva. Nu îl aștepta nimeni în căsuța de la marginea orașului, așa că nu se aștepta să aibă ce pune pe masă. Mai devreme își scosese echipamentul și se schimbase cu hainele de oraș, păstrând doar o sabie scurtă la brâu și hatonului. Pentru situații neașteptate, deși încăierările de stradă erau interzise și pedepsite de obicei cu moartea.

 Un camarad se opri lângă el, apoi altul și altul – toți așteptând același lucru.

Cele două canaturi ale porții se puseră în mișcare, dezvăluind podul lung, confecționat din metalul extras de oamenii nordului. Porniră toți odată, nu chiar în cadență, dar păstrând totuși o formație. Niciunul nu vorbi până nu depășiră zona castelului, și atunci se despărțiră cu fluturări de mâini. Erau obosiți, dar unii se îndreptară spre ceainăria din apropiere. El se pierdu printre casele joase, încercând să nu-și gârbovească umerii și să-și târșâiască picioarele. Soarele de abia se ridicase deasupra mării, era încă răcoare, iar briza îi intra plăcut pe sub haine. Și-ar fi dat drumul la brâu ca să se bucure și mai mult de senzație, dar nu se făcea. Totuși, dacă nu ar fi fost roba cu însemnele familiei, scutul roșu cu albastru și cele două arme întretăiate, hatonul și sabia saris, ambele moștenite de la tatăl lui împreună de titlul de abede – prim născut, s-ar fi coborât chiar și la aș dezgoli pieptul pe stradă. Probabil toți ar fi fost șocați, iar el ar fi fost dat afară pentru indecență. Nici nu se punea problema să încerce ceva atât de stupid, mai ales că făcuseră un act de mărinimie că-l primiseră înapoi după ce se făcuse bine de fierbințeală. Poate de aceea îi era și atât de cald, deși felcerul îl asigurase că-și revenise și nu aveau să existe urmări ale bolii, altele decât slăbiciunea trecătoare.

Să ajung acasă până răsare soarele! gândi. Nu suporta să vadă mulți oameni, în special cei săraci, ce mișunau pe străzi ca niște insecte de foc și transformau totul într-o harababură de negustori ambulanți, mici meșteșugari, umblând cu măsuțe pliante atârnate de mijloc, vânzători de pește de la navele din port, femei purtând coșuri cu legume, cusătorese cu straiele meseriei aninate pe umeri – o lume pestriță și urât mirositoare care îi repugna. De aceea și prefera să stea noaptea la castel, iar ziua să doarmă. Așa părea mai puțin ciudat că nu socializa cu ceilalți și putea oricând să dea vina pe oboseală și boală.

adult anger art black background
Fotografie de Pixabay pe Pexels.com

Traversă cu pași mari strada principală și se afundă într-un labirint de căsuțe cu fațade viu colorate. Majoritatea aveau balconașe ce i se bolteau deasupra capului și vase sculptate cu dragoni, pline de flori albastre. Albastrul era culoarea mării și a familiei domnitoare. Când ieși dintre case, se trezi pe malul râului și o porni de-a lungul lui, pe promenada mărginită de copaci tunși ca niște lumânări. Podul nu era departe, deja se vedea printre tufișurile roșii de pe mal, o construcție destul de grațioasă de krem și metal. Râul era liniștit vara, când ploua rar, așa că arăta albastru și aproape nemișcat. Se opri și se sprijini de balustrada din două bucăți torsionate, negre, urmărind cu atenție o creangă ce se chinuia să înainteze pe luciul netulburat. Da, năvăliosul Vereonn nu era așa năbădăios când vremea era caldă.

Păși pe pod și se opri în mijlocul lui, așa cum făcea în fiecare dimineață, admirând orașul din aval. Dacă râul ar fi fost mai drept, ar fi văzut portul și marea, dar așa nu avea decât o imagine limitată, deși tot pitorească, a Orrenburgului.

 – Poți să mă ajuți, te rog, abede Neelen? se auzi o voce subțire, ca de copil.

Privi surprins spre râu, pentru că glasul se auzea de acolo. Se aștepta să fie o barcă, dar nu văzu nimic. Se aplecă peste balustradă și scrută întunericul de sub copacii crescuți pe margini. Parcă era ceva la marginea apei, dar mai mult un balot sau o altă creangă pe jumătate scufundată în unde. În niciun caz un om. Totuși, era prea târziu pentru spirite răuvoitoare, poate dacă ar fi trecut pe acolo după miezul nopții, ar fi putut să se teamă de vreun demon aerole, despre care se spunea că se nășteau din sufletele înecaților.

  – Unde ești? Arată-te!

Neelen Severdin își încordă auzul, dar nicio voce nu răsună printre foșnetele vegetației și murmurul apei. În spatele lui răsunară însă pași grăbiți, mult mai neliniștitori decât vocea subțire. Abandonă căutarea și se îndepărtă de balustradă, privind în lungul drumului. Îi văzu venind, patru oameni în haine elegante, dar la început nu le distinse fețele. De când cu fierbințeala, vederea îi scăzuse, dar încercase să ascundă asta. Așteptă liniștit, gândindu-se că poate cei patru nu aveau legătură cu el. Își dădu seama că se înșela când bărbații se apropiară mai mult. Era un alt abede, fiul mai mare al lui Ferris Hann, maestrul de ceremonii al regelui Graf Yume Întâiul, și care tot încercase să-i găsească pricină de când se reîntorsese la castel. Din câte știa Neel, nu aveau nimic de împărțit, diferența de avere dintre ei era prea mare ca să fi frecventat aceleași cercuri, totuși tânărul susținea că îl jignise. Când se întâmplase asta, Neel nu-și amintea, iar martori erau doar cei trei derbedei cu care umbla. Și ei fii de nobili! Cu cât se apropiau, culorile hainelor deveneau orbitoare. Tânărul Antonne Hann purta o coamă roșie, cu șuvițe împletite cu pietre colorate și panglici, strânsă într-o coadă ce-i ajungea până la mijlocul spatelui, peste haina elegantă de mătase albastru cu broderii multicolore. În roba lui gri și cu părul tuns scurt, Neel părea un servitor dintr-o casă săracă.

 Antonne se opri în fața lui mișcând nervos dintr-un saris, pus într-o teacă împodobită cu motive vegetale. Toate bunurile lui Neelen și el însuși nu valorau cât teaca aceea. Cei care-l însoțeau erau fiii unor nobili de rang mai mic. Erau la fel de împodobiți, doar că materialele perucilor și hainelor erau copii mai ieftine ale celor purtate de tânărul Hann.

– Neelen! Ia te uită! exclamă acesta, măsurându-l cu o privire disprețuitoare.

Neel își împinse piciorul drept în față și se propti bine în el. Nu voia să se lupte cu ei, dar nici nu avea să fugă dacă se punea problema. În ciuda manierelor și a modului în care se îmbrăca Hann, nu era un luptător prost. Din cauza legii date de Graf Întâiul, riscau foarte mult dacă se încăierau acolo și erau văzuți, dar probabil că Antoinne se baza pe influența tatălui său.

 – Te miri că mă vezi? Dacă mă urmăreai, nu te așteptai să nu mă găsești? îl întrebă Neel. Avea o origine cel puțin la fel de bună ca a lui Haan, așa că nu avea de ce să se arate politicos, chiar dacă familia lui scăpătase. Un sartis în măruntaie ar fi șters oricum orice diferență.

Dacă Antoinne se înroși, stratul alb de pe față îi mască frustrarea.

– Ești insolent! exclamă furios. Ce făceai aici?

 Neel dădu încet din cap.

– Aș putea te întreb același lucru. Ai vreun plan sau doar umbli așa, la întâmplare?

Antoinne aruncă o privire scurtă tovarășilor săi ca și când ar fi vrut să se asigure că aveau să-l susțină. Strada era liniștită, pomii stăteau încremeniți pe mal, nici măcar vântul nu mai bătea. Acum era destulă lumină, deși nimeni nu se zărea încă. Era până la urmă un loc blestemat, așa că mulți se fereau de el chiar și în miezul zilei. Cadavrele aruncate în Vereonn se blocau în grilajul stăvilarului sau se opreau lângă piloni. Când se uitase mai devreme, Neel nu văzuse niciunul, dar, probabil, dacă mai stăteau pe mal, aveau să vadă cu siguranță unul trecând. Dacă nu era atent, Antoinne urma să-l transforme într-unul.

 – Ar fi trebuit să fim mai în amonte dacă ai de gând să-ți pui servitorii să mă atace. Dacă o faci, o să te oblig  să-ți murdărești hainele alea scumpe. N-am de gând să te las să stai pe margine, îi luă în zeflemea.

Nu dorea de fapt să se lupte, dar vorbele îi ieșeau singure. Era obosit, sătul să se tot ascundă, nemulțumit pe sine însuși pentru că amâna răzbunarea, iar în timpul acesta cel care-i omorâse tutorele umbla liniștit prin castel. De aici și privirile strâmbe ale celorlalți. Orice om de onoare ar fi încercat să facă dreptate chiar dacă ar fi murit încercând. Într-un fel, avusese noroc cu boala. Bârfele se liniștiseră pentru moment și toți îl așteptau să se întremeze. Cu Antoinne avea însă altă treabă.

Tânărul Hann își scoase teaca sartis-ului cu un gest nervos și îndreptă vârful spre pieptul lui. Neel privi la steaua aurie, cu șapte colțuri. Era în relief, iar în locul unde se întâlneau razele avea un rubin mărișor. Dacă Antoinne ar fi îndrăznit să îl lovească, rubinul s-ar fi acoperit de sânge. Venise să îl amenințe, să îl facă să se simtă neînsemnat, crezuse că avea să se teamă de el, dar tocmai pentru că-l întâmpinase astfel, risca să fie omorât. Probabil se gândise doar să-l bată ajutat de ceilalți, apoi să se laude prin taverne cu ce făcuse. Era îmbrăcat ca și când s-ar dus spre Cartierul plăcerilor, doar că era prea târziu pentru asta, așa că probabil se întorcea de acolo. Se gândi mai bine. Antoinne nu fusese de serviciu în noaptea aceea, așa că probabil se ducea acasă după o noapte de nesomn. La fel ca și el. Deci nu îl urmărise, ci doar se intersectaseră din întâmplare. Restul nu era decât ceva plăsmuit printre aburii alcoolului. Dacă nu ar fi fost grima albă, ar fi văzut cât de palid era.

– Nu ești obosit? îl întrebă amabil, fixând vârful tremurător al sartis-ului.

 Antoinne scoase un sunt gutural, azvârli teaca cât acolo și se repezi spre el.

E, vezi cum te bagi singur în bucluc! gândi Neel, răsucindu-și hatonul ca să pareze lovitura. Se pregăti pentru impact, dar acesta nu mai veni, pentru că tânărul fu ridicat de la pământ de un vârtej de frunze și praf și azvârlit în râu.

O clipă, cei patru însoțitori rămaseră împietriți, fixându-l stupid, cu gurile căscate, apoi priviră dincolo de el, ochii li se măriră de groază și o luară la fugă scoțând strigăte ascuțite. Neel simți cum părul i se ridică pe ceafă, apucă mai bine coala lungă a hatonului și se răsuci, gata să facă față amenințării. În spatele lui nu era însă decât o fată cu păr negru și lung, îmbrăcată într-o rochie elegantă, dar murdară de noroi. Deschise gura să-o avertizeze asupra pericolului necunoscut, apoi atenția i se îndreptă spre Antoinne, care striga din mijlocul râului. Când se uită înapoi spre fată, aceasta dispăruse. Doar un vârtej de frunze se mai rotea în mijlocul străzii pustii.

Reclame

2 gânduri despre „Maeștrii umbrelor – încercând latura fantasy…

Adăugă-le pe ale tale

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Propulsat de WordPress.com.

SUS ↑

Creează-ți site-ul web la WordPress.com
Începe
%d blogeri au apreciat asta: