Nava Sall și pasagerul ei clandestin

O luă printre tufișurile cu frunze lungi și tăioase îndreptându-se spre exteriorul cavernei. Acolo se aflau torul și cabinele echipajului, doar că nu erau încă gata. Totuși, era mai bine să stea acolo decât în zona de hrănire a lui Sall. Se folosi de vizorul costumului pentru a-și face loc prin vegetație. Pădurea nu era... Citește în continuare →

Articol reprezentativ

Stăpânul umbrelor (III)

Fugiseră pe strada principală, amestecându-se cu alți fugari, o mulțime de oameni ce țipau, alergau în neorânduială, târând după ei boccele cu lucruri. O bătrână se împiedică și în fața lor se revărsară câteva vase de metal. O văzu aplecată cu bocceaua învelită într-un material verde, căscat ca o rană acolo unde se sfâșiase, încercând să pună la loc obiectele pierdute. Nu era însă timp. Femeia, mama lui, îl trăgea de mână. Aerul mirosea a acru, ceața îi înăbușea, iar din unele case izbucniseră limbi de foc. Dacă mai rămâneau acolo, aveau să moară. Fugiseră pe o stradă laterală, dar își amintea bine ochii zgâiți ai bătrânei și incendiile oglindite de suprafețele lucioase ale vaselor de metal. Fier și foc.

Cele patru oglinzi ale adevărului (II)

Încercă să nu zâmbească când rosti ultimul cuvânt, gândindu-se la alt tip de adormire. Amestecul de plante avea să îl facă somnoros, cel puțin prima dată, în schimb următoarele doze aveau să-i vină de hac. Dacă nu ar fi fost atâția martori, ar fi încercat metoda lui Ruggiero, dar nu se simțea în stare să-i înfigă un ac gros prin ureche cu atâta lume de față. Ruggiero o făcuse, însă, fără greș și fără remușcare. Dacă Miro ar fi apărut după isprăvile lor din Veneția, ar fi zis că era o pedeapsă a cerului pentru păcatele lui.

Animale fantastice – leneșii

Își pipăi buzunarul de la piept. Mai avea o rădăcină cagnum, dulce și galben-pal. I-o strecurase unul dintre gardieni, iar el o luase, pentru că foamea fusese mai puternică decât teama de pedeapsă. Ridicase privirea uimit, deși nu avea voie. Figura bărbatului era dură, dar expresia nu. Avea de două ori vârsta lui, părul grizonat și ochii mari, negri ai populației creole, renn. Putea fi o capcană, dar nu fusese. Ascunsese repede rădăcina și se îndepărtase, amestecându-se printre ceilalți deținuți. De atunci îl mai văzuse doar de la distanță, patrulând pe pasarelă sau păzind oamenii care se duceau să-și ia porția de hrană. Totuși, nu se mai apropiase de el, dar nici nu mâncase rădăcina, ci o păstrase pentru momentele în care avea să nu mai suporte foamea.

Patru oglinzi ale adevărului (I)

Își puse și cealaltă mână pe cufăr ca și când ar fi putut ghici conținutul numai prin atingerea capacului. Dacă îl întâlnea, avea să-l mai recunoască? Peste mulți ani, deja conștient de celălalt blestem care-l urmărea, avea să vadă portretul unui tânăr cu părul scurt, tăiat cam din topor, ițindu-se ici și colo de sub o pălărie din catifea. Fața îi era prelungă, cu nas drept și ochi mari, de culoarea teilor în floare, iar obrajii ușor îi erau îmbujorați ca și când privirea severă ar fi ascuns și multă nesiguranță dezvăluită însă de roșeața aceea. Capul și postura dreaptă a spatelui sugerau o mândrie dată de statutul social, dar și de conștiința că avea o putere asupra oamenilor pe care nimeni nu i-o putea nega, iar mâna i se odihnea pe o masă împodobită cu capete de satiri.

Agentul galenic

La început traversaseră podul Ascensiunii în drumul lor spre baza Liftportului, o insulă artificială, construită la ecuator, într-o zonă în care furtunile se abăteau rareori. Era un proiect ambițios al Republicii, servind ca punct de legătură între planeta Galene și bazele de extracție aflate pe satelitul ei. Din păcate, Regatul lor sărac nu profita decât foarte puțin în urma acordului semnat la sfârșitul ultimului război, iar de aici și interesul regilor pentru activitățile de pe orbită.

Povestea lui An și Nh (Împăratul ghețurilor)

„– Acum sute de ani,” mi-a povestit Zelei într-o seară, stând lângă foc împreună cu Reh, „trăiau într-un sat doi frați gemeni, An și Nh, amândoi viteji și pricepuți atât la vânătoare, cât și la cânt, dans și cioplit. Vremea era mai blândă pe vremea aceea, iar vara oamenii mai știau încă meșteșugul de a... Citește în continuare →

Uciderea comandorului 2, Metafora se schimbă

A doilea volum al romanului Uciderea comandorului, Metafora se schimbă, continuă povestea exact unde o lăsase în primul volum, de la capitolul 33.  Cum spuneam și despre primul volum, și în al doilea găsim o colecție de motive recurente în opera lui Haruki Murakami – de la spațiul săpat de mâna omului, gen fântână sau... Citește în continuare →

Stăpânul umbrelor II (continuare)

Privi spre astrul încă rece și văzu că se ridicase doar de o palmă deasupra orizontului. Era încă devreme, iar magistratul își începea rondul ceva mai târziu. Privi din nou trupul ce se mișca pașnic odată cu Vereonn și încercă să nu se gândească la alt râu și la alte corpuri. Doar că atunci apele erau roșii de sânge și puțin pașnice, strigătele umpleau aerul ce mirosea a fum, iar el încerca să se ascundă ca să nu fie văzut de dușmani.

Propulsat de WordPress.com.

SUS ↑

Creează-ți site-ul web la WordPress.com
Începe
%d blogeri au apreciat asta: